Masoneria şi Religia

Luînd în consideraţie natura învăţăturilor Masoneriei, se cere profanilor care doresc să devină masoni să conştientizeze credinţa în Fiinţa Supremă şi în Nemurirea Sufletului. Altfel, ceremoniile ar fi complet lipsite de sens. Dar nu se impune aderarea la o anumită religie sau la o anumită biserică. Aceasta este alegerea fiecăruia. În opinia Ordinului Masoneriei, membrii frăţiei îşi vor îmbogăţi experienţa în orice comunitate religioasă din care fac parte. Un ateu nu poate deveni mason fiindcă nu-şi poate exprima credinţa într-o fiinţă supremă. Idealurile masonice nu apar sub forma unor crezuri scrise.

Marile “Constituţii” ale lui Anderson (prima redactată în 1723, ultimele revăzute în 1786), îl identifică pe Dumnezeu cu Marele Arhitect al Universului. Ele susţin pe de o parte, contradicţia între afirmarea principiilor existenţei lui Dumnezeu şi a imortalităţii sufletului, iar, pe de altă parte, pe cea a libertăţii absolute de constiită. Religia şi Masoneria se înfruntă aici de la începuturile existenţei Franc-Masoneriei speculative. Secolul al XVIII-lea debutează, pe continentul european, sub auspiciile acestei lupte care, pe alocuri, va deveni (dacă nu fusese cumva şi pînă atunci) furibundă.

Fiecare mason percepe învăţăturile din ritualuri într-un mod propriu, ajungînd la înţelegerea care îi va satisface mintea şi conştiinţa, lăsîndu-i în acelaşi timp pe ceilalţi să procedeze la fel. Acesta este un exemplu de toleranţă masonică, toleranţa fiind unul din principiile de bază ale Breslei, datînd încă dinaintea Constituţiilor lui Anderson din 1723 şi 1738, care interzicea orice discuţie de religie la întruniri. Nu există o dogmă masonică. Ordinul nu urmăreşte decît înfăţişarea oamenilor buni, fără a promova o anumită religie. Şi catolicii pot deveni masoni, în ciuda faptului că mult timp şi în mod eronat s-a crezut contrariul. Acest curent de opinie a fost lansat, probabil, din cauza numeroaselor edicte emise de diverşi papi în care Masoneria devenea pentru catolici un tîrîm interzis. Paradoxal,mari oameni catolici proeminenţi, au devenit masoni. Primul edict de acest gen a fost emis de Papa Clement al XII-lea dar masonii au reacţionat doar cu tăcere şi circumspecţie.

Cercetări de specialitate au stabilit cu precizie că, ulterior, în oraşul papilor, la Avignon, a înflorit paradoxal, o puternică mişcare de tip Masonic, avînd loji şi ordine proprii. De aceea , Papa Benedict al XIV-lea, unul din marii jurişti ai secolului al XVIII-lea, papa între 1740 şi 1758, a reinterat, pentru a doua oară printr-o bulă papală, condamnarea Masoneriei. Bula sa, “Rovidas Romanorum Pontificum” din 11(după alte surse 18) mai 1751, a fost dată publicităţii la Avignon, la 22 iulie acelaşi an. Apoi, timp de două decenii, masoneria din Avignon, influenţată cert de englezi nu a mai acţionat deschis.

Există o tradiţie foarte îndelungată în relaţia Biserica-Masonerie, care porneşte din vechime, de la rozicrucieni şi templieri. S-a ajuns la stabilirea unui cod foarte strict, o masonerie creştină. Torelanta masonica arată însă că Dumnezeu nu trebuie numit neapărat Mahomed sau Iisus Hristos. El este Marele Arhitect al Universului . Dumnezeu este în inima noastră. El este punctul nostru de sprijin pentru a realiza ordinea din haos. Dacă Dumnezeu nu mai este în noi apare haosul. Masonii, ca şi preoţii, au umplut puşcăriile comuniste. Nu întîmplător amintitesc acest lucru. Biserica ortodoxă a fost întotdeauna aproape de Masonerie. Un exemplu demn de reţinut este patriarhul Miron Cristea, o personalitate istorică excepţională, care a fost mason.
Ordinele masonice apăruseră ca ciupercile după ploaie, cei mai mulţi enoriaşi trecîndu-le în mod liber pragul, atraşi de principiile masonice opuse celor propovăduite de Biserică. Celebru în epocă a rămas exemplul enoriaşului frate Alexandru, conte de Cagliostro, ghicitor, mag, alchemist, fondatorul Ritului Masonic Egiptean. Cariera sa europeană l-a condus pe acesta şi la Roma, unde şi-a găsit sfîrşitul în condiţii misterioase în închisorile pontificale, în 1796.

Mareşalul Etienne Radet şi ceilalţi militari, care au avut sarcina de a-l reţine pe Papa Pius al VII-lea, deportat apoi la Fontainbleu, erau, de asemenea, franc-masoni. Aceştia au dat prin fapta lor, o lovitură de graţie, puterii atemporale a papilor. Masoneria era în plină ascensiune.

La 8 aprilie 1980, documentul episcopilor germani „Franc-Masoneria a rămas neschimbată”, comdamna din nou Ordinul. În februarie anul următor, Papa Ioan Paul al II-lea restabileşte conflictul secular Biserica-Masonerie şi tot atunci Congregaţia pentru Apărarea Credinţei reia linia dura din scrisoarea anului 1974. Trei luni mai taryiu se va petrece atentatul împotriva Papei , faţă de care Masoneria manifestă cel puţin pasivitate. Sanctificarea abatelui Jean-Marie Galot, ghilotinat în timpul revoluţiei franceze, este respinsă pe motiv că acesta fusese Franc-Mason.Contraatacul Bisericii continuă. La 6 noiembrie 1983 este dată publicităţii „Declaraţia” (Declaraţia asupra franc-masoneriei) a Cardinalului J.Ratzinger, Prefect al Congregaţiei pentru apărarea Credinţei. „ S-a pus problema, dacă nu cumva judecata Bisericii s-a modificat în privinţa Franc-Masoneriei, de vreme ce ea nu mai este menţionată expres în noul Cod al Canonului Legii (Noul Cod Canonic care-l înlocuieşte pe cel din 1917-)… Aşadar, judecata negativă a Bisericii este neschimbată în privinţa societăţilor masonice, deoarece principiile lor au fost totdeauna considerate incompatibile cu doctrina Bisericii şi, prin urmare, aderarea la ele rămîne în continuare interzisă. Credincioşii care aparţin societăţilor masonice se află într-o stare gravă de păcat şi nu pot primi Sfînta Cuminecătura (Împărtăşanie). Nu este de competenta autorităţilor bisericeşti locale de a face judecaţi asupra naturii societăţilor masonice, care ar putea implica în orice formă, vreo revocare a ceea ce s-a stabilit mai sus. Aceasta este în conformitate cu Declaraţia acestei Sfinte Congregaţii din 17 februarie 1981.” Canonul 1,374 este, de data aceasta , mai general în noul Cod de Drept Canonic: „Cel care se înscrie într-o asociaţie care conspiră contra Bisericii ( masoneria nu mai este numită explicit). Cel care joacă un rol activ sau conduce o astfel de asociaţie, va fi pus sub interdicţie (o pedeapsă mai puţin gravă decît excomunicarea!-).

La 23 februarie 1984 era publicat un comentariu „oficial”, nesemnat, în Osservatore Romano: „Reflecţii la un an după Declaraţia Congregaţiei pentru Apărarea Credinţei. Incompatibilitatea dintre credinţa creştină şi Masonerie”. Vă ofer cîteva fragmente: „ Mai presus de toate trebuie reamintit că acea comunitate a franc-masonilor şi obligaţiile lor morale se prezintă ca un sistem progresiv de simboluri, de o natură foarte coercitiva…Atmosfera de secret presupune pentru cei înrolaţi, mai întîi de toate riscul de a deveni instrumente ale stategiilor necunoscute lor(…). Nu este posibil pentru creştinismul catolic să-şi trăiască relaţia cu Dumnezeu într-o manieră duala, adică împărţind-o între o formă umanitară supraconfesională şi o formă creştină. El nu poate practică două feluri de relaţii cu Dumnezeu , nici nu-şi poate exprima relaţia cu Creatorul prin două tipuri de forme simbolice…”. Apoi, în 1987, Sinodul general al Bisericii Angliei a emis şi el critici serioase împotriva Franc- Masoneriei.

 

De aceea cred că o diferenţiere între cele două instituţii este posibilă la nivel ontologic: religia constituindu-se în fondul arhetipal al fiecărui individ, iar Masoneria este forma pe care o iau arhetipurile religioase în dezvoltarea individului, forma care poate să difere de la om la om, în funcţie de instrucţia culturală sau educaţionala.

A face incompatibilă relaţia religie-masonerie sau mai exact a determina funcţia Masoneriei ca fiind complet diferită de una religioasă este nefondat şi inacceptabil. Cele două pot conlucra, pot funcţiona, dar mai ales împreună pot dezvolta spiritualitatea fiecăruia dintre cei care aderă la Masonerie.

Am zis

Posted in Planse de arhitectura